Se spune că black metal este un subgen mort, care nu mai are nimic de spus. De asemenea se spune că black metalul a zis tot ce a avut de zis, că toate temele sale au devenit clișee care sunt repetate la infinit de noile trupe care aderă la cele pionere.

Am crezut o vreme același lucru, până când am descoperit trupa Gerrar.

Nu numai că le-am ascultat și reascultat EP-ul omonim, dar i-am văzut și de două ori live, ultima oară fiind vineri, 5 mai, când au cântat în deschiderea veteranilor timișoreni de la Ordinul Negru. Au început în forță, cu o piesă de pe EP, aducându-ne aminte cu piese precum Despainos, Backstab de ce Gerrar sunt o forță a acestui gen, o forță care nu poate decât să evolueze. Modul în care îmbină stilul tradițional, old school de black metal cu atingeri progresive, melodice, ce aduc aminte de Lifelover și Shining îi fac unici și promițători, ca să nu mai vorbim de solist care îmbină zbierătele agonizante clasice cu vocalize joase ce te duc cu mintea fie la Atilla Csihar (Mayhem) sau Niklas Kvarforth (Shining).

Au inclus în repertoriu și piese de pe următorul album, precum antrenanta Dust & Bones și experimentala Plague, despre care și solistul lor carismatic a mărturisit publicului că sursa de inspirație a fost oroarea colectivă pe care am trăit-o cu toții în timpul pandemiei.

La final de concert au păstrat obiceiul chiaristului Florin Anghelescu de a coborî de pe scenă în public unde să fie înconjurat de toți fanii care se manifestă în timp ce se dezlănțuie pe chitara sa, consecința fiind un moment de neuitat pentru cei ce i-au văzut live, dar și un prilej pentru fotografi de a surprinde simbioza dintre trupă și fani.

Concertele trupei Gerrar sunt o experiență aparte, pe care o recomand cu sinceritate, fiind o celebrare a durerii societății din secolul XXI. „Durerea nu dispare” este un vers din piesa Backstab, pe care îl completez cu: „Dar Gerrar o fac să sune mai fain  ca niciodată!”

Teodora Vescan