În ultima zi de Shatterfest am avut plăcerea să vedem cum Crize s-au crizat pe scena festivalului organizat de Final Step Productions.
Crize sunt trupa al cărei parcurs l-am observat și „consemnat” în mod inconștient undeva în memorie de ceva mai mult timp. Dacă la primul meu contact cu muzica lor (undeva prin 2017) nu realizam că se va întâmpla treaba asta, astăzi îmi dau seama că am aflat mai multe despre ei decât aș fi căutat probabil. Pe scurt, dat fiind lungul parcurs pe care l-au avut din 2001 până azi, pot spune despre ei că sunt un adevărat exemplu de longevitate și multiple renașteri din situații de… criză.
Evoluția crizelor prin timpuri turbulente
Trupa a pornit ca un nu-metal cu influențe puternice din rap, dar în cadrul ShatterFest și-a aratat latura turbulentă de core, către care speram să evolueze de ceva timp. Lucrul ăsta s-a întâmp, dat fiind lat într-un mod foarte natural și i-a ajutat să își sporească relevanța cu un sunet mereu fresh, care s-a dezvoltat constant de la începuturile lor, ce aminteau de sonoritățile anilor 2000 ale unor trupe emblematice precum Linkin Park, Drowning Pool și poate ocazional Korn.
Pure core – crizele s-au dezlănțuit într-o manieră aparte
Melodia Advers este o declarația core care marchează un nou capitol în existența Crize. Piesa spune „Mușcă din pernă și basta!” oricărui om care s-ar aștepta ca trupa să rămână compozițional în același loc cu propria lui zonă de confort, pentru că „Decorul rapid se schimbă”. Cu breakdown-ul de la final, piesa a animat rândurle din față într-un headbang sincron.
Iar cum crizele se reactualizează constant, din show nu au lipsit surprizele: Vocalistul Bogdan Păvăloi a fost invitatul special care a urcat pe scenă alături de Crize la ShatterFest. Astfel, piesa Forever Yours (în varianta inițială cu tente mai melodice, ocazional metalcore) a fost reinterpretată pe două voci, într-o manieră mai modernă și deathcore. Nici din punct de vedere instrumental, trupa nu a omis elementele cheie ale unei reinterpretări potrivite evenimentului, pentru că tonurile noi mi-au părut mai moderne, mai agresive și mai de impact, fapt ce le evidențiază simțul muzical rafinat, adaptabilitatea și diversitatea.
La fel și melodia Evil a fost (re)interpretată în spiritul ShatterFest; La începutul piesei Bogdan Păvăloi a urcat din nou pe scenă iar în timpul ei a coborât pentru un moment, ca să poată interacționa mai îndeaproape cu publicul. Structura piesei a rămas în mare parte aceeași, dar au fost evidente câteva schimbări semnificative, printre care și cadența mai lentă și apăsată, alături de interpretarea mai aerisită și groovy (deopotrivă ritmic și armonic), care au adus o claritate mai mare refrenului cântat clean, lăsând spațiu suficient ca vocea să fie evidențiată.
Vocea lui Shole iese în evidență prin claritatea pronunției, mai ales la urlete, dar și prin registrul bogat de care dă dovadă când face treceri naturale de la distors la claritate în voce.
În mare, melodiile au sunat mai agresiv ca în varianta de studio, unde Paradaiz mi-a atras atenția în mod special prin varietatea instrumentală, dar mai ales pe partea de voce și mesaj; astfel reconfirmând versatilitatea crizelor.
Versurile și onestitatea brutală
Versurile lor emotive transformă piesele Crize în declarații personale cu o onestitate brutală. Temele melodiilor interpretate în a doua seară a ShatterFest au reprezentat un adevărat Egocid, chiar dacă nu toate au făcut parte din albumul-manifest eponim. Totuși, motivul uciderii egoului s-a arătat recurent de-a lungul reprezentației care a obligat auditoriul la o introspecție brutală împotriva întunericului naturii umane egoiste.
Astfel, Paradaiz a fost pentru mine piesa care a surprins esența albumului Egocid:
Lăcomia asta mare o să calce-n picioare
Orice urmă de speranţă mai avem de la Soare
Trecutul unei lumi – ascuns în buzunare
Albine rănite o să vrea razbunare
(n.r. Introducerea pune în lumină tema centrală a egoismului, într-un mod cât se poate de concret, care duce la autodistrugerea prin lăcomia ce strivește valorile și consumă resursele vitale. Mesajul se confirmă cât se poate de clar, prin imaginea albinelor rănite, care evocă direct și fără metafore ecosistemele de care depindem în mod direct ca specie – natura însăși, de care depindem, ridicându-se împotriva celor care au exploatat-o. Totodată, „trecutul ascuns în buzunare” duce direct cu gândul la măsluirea istoriei în favoarea celor influenți, dar poate fi și o paralelă indirectă la ideea din Lamb of God – Reclamation, a banilor necomestibili când ultimul copac este tăiat.)
Nu te face că nu ştii pentru ce eşti aici
Degeaba esti surprins dacă nu te ridici
Arată la fel însă clar e diferit
Ceasul tău nu mai mişcă timpul tău s-a topit
(n.r. Versurile trag un semnal de alarmă a nevoii imperioase de conștientizare a situației prezentate, fără cale de întoarcere, loc de pasivitate sau de ignorare prin neștiință simulată.)
Am prins îngerul de-aripi
Iar el mi-a spus că e timpul să cad
Să mă pierd cu el
Într-un deşert fără margini
(n.r. Refrenul introduce însuși simbolul speranței și al ghidării care devine paradoxal mesagerul prăbușirii, fapt ce indică necesitatea clară de asumare a propriilor decizii și gânduri, respectiv de a înceta externalizarea dreptei judecăți prin căutări deșarte în exteriorul propriei persoane. Pe scurt, busola morală externă a transmis un ultim mesaj de „Nu știu, de aici te descurci!”.)
Momentul sublim când decizi să te-oprești
Când te uiţi în jur şi te-ntrebi unde ești
„poate ca a fost prea mult dintr-odată”
E mesajul din sticla ce pluteşte pe apă
(n.r. Oprirea se poate referi la șocul existențial cauzat de o trezire bruscă „prea mult dintr-odată” la realitate și autoreflexie. Totodată, sticla purtătoare a mesajului ar putea fi o metaforă cu dublu sens pentru inconștiența, vag asociată ebrietății, de până la trezire.)
Atâtea licori din care n-ai băut
Atâtea drumuri lungi au rămas de străbătut
Oameni minunaţi doar că nu i-ai cunoscut
Bucurii strălucitoare de petrecut
(n.r. Versurile nu transmit neapărat regret, ci mai degrabă vastitatea ocaziilor de autocunoaștere. Ele sunt îmbucurătoare prin abundență, dar și copleșitoare – pentru că atingerea de sine devine aproape imposibilă în fața atâtor drumuri potențiale.)
Ce reprezinţi? Ce crezi că simţi?
De ce te minţi cand strângi din dinţi?
(niciun răspuns la mesaj)
(n.r. Strigătul din interpretarea întrebărilor retorice devine parcă o chemare imperioasă spre o introspecție brutală rămasă fără răspuns în mijlocul autoamăgirii demascate.)
Am prins îngerul de-aripi
Iar el mi-a spus că e timpul să cad
Să mă pierd cu el
Într-un deşert fără margini
Doctori şi clovni, carusel şi pastile
Trădări ca în filme cu regi şi regine
Destine şi planete colorate-n salon
Ce vrajă ciudată, ce bine c-adorm
(n.r. Finalul începe cu radiografia societății care trăiește o deconectare în masă prin egocentrism și lăcomie, iar „vraja ciudată” descrie o simplă serie de măști și „ambalaje” estetice, dar lipsite de substanță „destine și plante colorate”. Adormirea poate sugera un fel de „scăpare” artificială din realitatea nefastă, dar mai degrabă prin abandonarea sinelui spre lipsa conștientizării sau ca un răspuns traumatic prin disocierea față de întâmplările din jur.)
Am prins îngerul de-aripi
Iar el mi-a spus că e timpul să cad
Să mă pierd cu el
Într-un deşert fără margini
Cei câţiva care duc sacrificiul
Facem frumos, înveselim ospiciul
Radiografia se încheie cu reliefarea poverii celor câțiva conștienți, care prin ce transmit parcă „înveselesc” masele disociate sau ignorante ce par să ia adevărul în derâdere.
