Váthos au încheiat seara de la Encore Club, locația care face ca fiecare concert să se simtă ca acasă, pentru că aproape toată lumea se cunoaște cu toată lumea. Concertul a părut mai degrabă o întâlnire directă între trupă și oameni, decât un eveniment clasic de „final de line-up”.
Setlistul a inclus piese cunoscute și materiale noi, iar tranzițiile dintre ele au venit firesc, ca și cum trupa nu ar fi trecut printr-o listă pregătită, ci ar fi povestit ceva în timp real. Váthos și-au presărat concertul cu o teatralitate bine dozată, au fost suficient de autentici încât totul să rămână firesc și natural.
Prezența scenică
Radu Alecu, vocalistul trupei, a avut din nou o prezență scenică foarte puternică. Vocea lui, cu timbrul intens și uneori chiar „ear-piercing”, a umplut fără probleme fiecare colț al clubului. Deși are o prezență impunătoare când cântă, între piese a fost foarte sincer și deschis, preluând pe alocuri și rolul de entertainer. A povestit despre „Răstimp”, una dintre cele mai noi piese, explicând că melodia a avut un drum lung până la forma finală. Printre variantele de titlu care au picat pe parcurs s-au numărat „Boschete” și „Izvorul”, ceea ce, sincer, ar fi dat o cu totul altă direcție piesei, probabil una în care publicul ar fi ezitat între meditație profundă și o plimbare prin parc cu un pet de bere la 2 litri.
Momentele serii
Trecând peste inside jokes și transformarea sălii în eveniment de stand-up pe alocuri, unul dintre momentele speciale ale serii a fost apariția Alexandrei Romina, fotograful la datorie, invitată pe scenă pentru o interpretare live a noii piese „Burning Red”. A fost un moment cald, care a schimbat ușor dinamica setului și a adus un contrast plăcut.
Pe lângă prezentarea noilor piese, trupa a făcut și un anunț important, prin care anticipează viitorul album ce se va numi „Solace”. Totodată, noile compoziții arată un nivel de maturizare și mai accentuat al stilului lor.
Per total, concertul Váthos de la Encore a avut exact combinația care îi definește: intensitate muzicală, atmosferă, sinceritate și un soi de teatralitate care vine natural, nu forțat. A fost o încheiere de seară care a completat evenimentul.
Și pentru că nouă ne place să facem analiză de text ca studenții de la litere (guilty), am ales piesa “The Suicide” ca țap ispășitor. În contextul de față, ceea ce a creat o impresie super bună, astfel încât să fie adusă în discuție, este introducerea întunecată și plină de tensiune. A fost un început lent, controlat, construit ca o spirală care te trage treptat în atmosferă. Aviz consumatorilor de post-black/doom metal.
The Suicide
The pain in our lives
For which grows inside
The suicide of all, of our mankind
Those thoughts that we tend to ignore!
Is this all that we are meant to be
To live in the shadows
As we witness our own destruction
Our own safe haven!
As it crumbles beneath us
And leave us stranded in our thoughts
To have nothing to walk on
The lost of ability to empathize with each-other!
It seems we are without a soul
Soulless in our demise
We will probably fall, fall so low
Until our kind will perish
For choices that were made
And the outcome that follows
Leaves destruction in our path
To witness our own demise
Demise that will be glorified
As our own leaders will fail to change
What falls behind will forever be gone!
It seems we are without a soul
Soulless in our demise
We will probably fall, fall so low
Until our kind will perish
For choices that were made!
Logic, how long has it been?
Until we were last awake
Thus how long can we take?
Shall we admit defeat?
We’re not dead yet, its time for amends
To replay the lost and rebuild this hell
Lie and feed yourselves this illusion!
You’ve killed that part you, you’ve ripped the blindfold
To stop this routine and open your eyes
Oblivious to those around us
And this little lie, it causes all the pain!
We seem as alive but we’re not living
We’ve drown in sorrow, in this, daily, life of despair!
Versurile din „The Suicide” par să vorbească despre o prăbușire lentă, colectivă, nu neapărat una fizică, ci una morală și emoțională. Tonul e sumbru, iar felul în care sunt puse întrebările „Is this all that we are meant to be?”, „Logic, how long has it been?” arată o îndoială sinceră față de direcția în care merge omenirea. Sunt idei despre pierderea empatiei, despre faptul că devenim „soulless” prin alegerile noastre, și că ne afundăm în rutină și autoamăgire până când nu mai diferențiem existența de trăire. Însă în tot acest pesimism există și lumina de la capătul tunelului: ideea de trezire, de reconstrucție, de a „rebuild this hell”, chiar dacă e un mesaj dur, nu idealist. E o piesă care pune accent pe responsabilitate personală și colectivă, într-o formă crudă, dar autentică, și tocmai de aceea funcționează atât de bine în atmosfera lor.
Puteți urmări, dar și asculta trupa Váthos pe:
